Filosofia scolastică: sens și importanță istorică

Filosofia scolastică a fost un curent teologico-filosofic care a predominat în gândirea medievală. Scopul său a fost integrarea dintre credință și rațiune.

Filosofia scolastică este un curent filosofic și teologic medieval care s-a concentrat pe integrarea rațiunii cu credința religioasă, dar punând accent pe spiritualitate. Începuturile sale au fost în secolul al IX-lea și a fost doctrina predominantă în cultura occidentală până în secolul al XVI-lea.

Una dintre cele mai semnificative contribuții ale filosofiei scolastice la istoria gândirii a fost metoda ei de predare, care se păstrează și astăzi, dar cu versiuni moderne și contemporane. Mai jos, vom detalia caracteristicile acestei mișcări intelectuale și importanța ei istorică.

Ce este filosofia scolastică?

Cuvântul scolastic este derivat din termenul latin scholasticus, care înseamnă „eruditar” și din grecescul scholastikos, care înseamnă „dedicați timpul liber învățării”.

Filosofia scolastică a fost curentul teologico-filosofic predominant al gândirii medievale și s-a bazat pe integrarea dintre credință și rațiune. Cu toate acestea, a existat întotdeauna o subordonare clară a rațiunii în fața credinței.

Începuturile filosofiei scolastice sunt consemnate din secolul al IX-lea și au reprezentat o încercare de armonizare între teologia creștină și filosofia clasică (în special cea a lui Aristotel și Platon ). Cu toate acestea, în formarea sa au fost incluse și alte curente filosofice.

Printre principalii săi exponenți se numără Anselmo de Canterbury (considerat părintele scolasticii), Pedro Abelardo, Alejandro de Hales, Alberto Magno, Juan Duns Scoto, Guillermo de Ockham și Tomás de Aquino.

Etape

Având în vedere manifestarea de lungă durată a acestei mișcări și varietatea pozițiilor care au apărut, filosofia scolastică este adesea împărțită în trei etape:

1. De la începutul secolului al IX-lea până la sfârșitul secolului al XII-lea: discuția polemică în jurul universalelor; a provocat opoziție între explicațiile și interpretările de natură realistă, nominalistă și conceptualistă.
2. Din secolul al XII-lea până la sfârșitul secolului al XIII-lea: reprezintă apogeul scolasticii și se caracterizează prin intrarea textelor lui Aristotel în discuția filosofică. Filosofia începe să se distingă de teologie.
3. Secolul al XIV-lea: începe perioada de declin a filosofiei scolastice. Apar noi curente care distrug armonia dintre credință și rațiune.

Caracteristicile filosofiei scolastice

Caracteristicile esențiale ale filosofiei școlare pot fi rezumate după cum urmează:

• Scopul principal al scolasticii a fost acela de a integra cunoștințele care erau ținute separat prin rațiune și revelații creștine.
• Orice gândire trebuia supusă principiului autorității, iar învățătura se putea limita la reiterarea textelor clasice, în special a Bibliei (sursa principală de cunoaștere). Cu toate acestea, scolastica a încurajat raționamentul și speculația prin necesitatea unei scheme structurate de discurs care să fie capabilă să se expună la respingeri și să pregătească apărări.
• Filosofia scolastică a promovat o metodă de predare bazată pe raționamentul dialectic, adică pe schimbul de argumente și contraargumente în căutarea unei concluzii sau a unei sinteze. Scopul a fost de a răspunde la întrebări sau de a rezolva contradicții.
• Fiecare subiect de studiu a fost tratat cu mare grijă și dăruire prin lectura unor texte clasice și discuții publice.
• S-a îndepărtat de abordările empirice și de metoda științifică. De aceea se spune că scolastica s-a dezvoltat încadrată în structuri de gândire rigide.

Pentru creștinism, filosofia scolastică a fost un instrument de înțelegere a credinței. Acest curent filosofic a fost eclipsat de umanismul secolelor al XV-lea și al XVI-lea și a ajuns să fie văzut ca un mod rigid, formalist și învechit de a face filosofie.

Importanța istorică a scolasticii

În ciuda criticilor, acest curent de gândire a fost o piesă cheie pentru apariția școlii moderne. Ceea ce știm astăzi ca școală se datorează acestei mișcări intelectuale, mai ales grație metodelor riguroase de citire, expunere și contrastare a textelor.

Scolastica a făcut o distincție clară între rațiune (filosofie) și credință (teologie), care a influențat ulterior gândirea renascentistă. În plus, separarea dintre aceste două noțiuni a promovat indirect scindarea dintre Stat și ierarhia ecleziastică.

Pe scurt, esența filozofiei scolastice este reconcilierea dintre cunoștințele generate prin rațiune și preceptele expuse de sfintele scripturi și de religia creștină.