Gândesc, deci exist: originea și sensul acestei fraze celebre

„Gândesc, deci exist” este una dintre cele mai cunoscute fraze ale filozofului René Descartes (1596-1650). Aceasta a marcat un înainte și un după în istoria gândirii. Această frază a fost începutul raționalismului și al filozofiei moderne. Dar ce înseamnă și cum a apărut?

Originea expresiei „Gândesc, deci exist”

Pentru a înțelege semnificația expresiei „Gândesc, deci exist”, este necesar să explicăm contextul în care a apărut. Reflecțiile filozofice ale lui Descartes au apărut într-un moment de criză profundă și tranziție: Renașterea europeană. În această perioadă, toate convingerile care fuseseră asumate drept adevăruri în timpul Evului Mediu începuseră să se prăbușească.

Prin urmare, ceea ce până atunci fusese considerat adevărat, începuse să fie infirmat de progresele științifice. Totul devenise incert. Drept urmare, Descartes a lăsat în urmă vechile idei ale Evului Mediu (bazate pe autoritate și tradiție) și a pus bazele pentru dobândirea de cunoștințe noi și adevărate.

Pentru a face acest lucru, în lucrarea sa Discourse on Method (1637), și-a propus să găsească o certitudine absolută care se bazează pe ea însăși. Aceasta nu depinde de altceva sau de o autoritate externă care o certifică ca fiind adevărată. În Evul Mediu, cunoașterea se baza pe scripturile sacre catolice.

Această certitudine este un principiu care susține construcția unei noi științe. Descartes credea că în filozofie există și o metodă care ne permite să cunoaștem adevăruri, așa cum s-a întâmplat cu matematica sau alte științe exacte.

Primul adevăr este sintagma „Gândesc, deci exist”, care se referă la adevărul incontestabil al propriei noastre existențe în timp ce gândim. Ne putem îndoi de orice altceva, cu excepția faptului că gândim în acest moment.

Descoperiți: 5 fraze și reflecții filozofice despre război

Îndoiala metodică sau carteziană

Pentru a ajunge la această certitudine absolută, Descartes a pus la îndoială veridicitatea tuturor cunoștințelor dobândite și s-a întrebat care sunt sursele care le susțin.

În primul rând, s-a îndoit de cunoștințele pe care ni le oferă simțurile, deoarece este evident că ele ne înșală foarte des. Apoi, a afirmat că toată experiența noastră poate fi un vis sau o iluzie, motiv pentru care a pus la îndoială imaginația ca sursă fiabilă de cunoaștere.

În cele din urmă, s-a îndoit de raționalitatea umană pentru a ajunge la cunoașterea adevărată, recurgând la ipoteza că un geniu rău sau un spirit înșelător ne poate face să greșim, chiar și atunci când credem că gândim corect.

De exemplu, atunci când efectuăm o operație matematică, poate exista un geniu malefic atotputernic care să ne facă să credem că am ajuns la rezultatul corect, când de fapt nu am făcut-o.

Deci, dacă nu ne putem încrede în simțurile sau intelectul nostru, ar trebui să acceptăm scepticismul și să afirmăm că este imposibil să cunoaștem adevărul oricărui fapt?

În ciuda faptului că începuse să se îndoiască de veridicitatea a tot ceea ce există, Descartes a ajuns la concluzia că există un adevăr indubitabil, din care ia naștere restul cunoștințelor. Acest adevăr este chiar „Gândesc, deci exist”.

Existența unui „eu” gânditor este primul adevăr la care acest filozof a ajuns. Este un adevăr care nu poate fi pus la îndoială pentru că, îndoindu-ne de propria gândire, îi confirmăm existența.

Sensul frazei

Sensul expresiei „Gândesc, deci exist” este acum mai clar. Dacă ne îndoim, gândul nostru există și noi la fel. Indiferent dacă trăim într-o iluzie sau în Matrix, nu ne putem îndoi de faptul că gândim. Prin urmare, existăm.

Descoperiți: Jiddu Krishnamurti: important filosof indian și contribuțiile sale

Implicații ale reflexiilor carteziene

Sintagma „Gândesc, deci exist” a generat o revoluție filozofică. Această expresie a fost o piesă centrală în toată filozofia ulterioară.

După Descartes, „eul” gânditor a început să fie atât subiectul, cât și obiectul cercetării filozofice. Dacă primul adevăr, punctul de plecare al filozofiei și al întregii științe, este existența „eului” gânditor, pentru a ști ceva despre lume și despre noi înșine, trebuie să analizăm și să investigăm conținuturile, funcțiile și proprietățile.

Una dintre marile moșteniri ale lui Descartes este faptul că trebuie să începem prin a ne cunoaște propriile stări mintale (care reprezintă prima noastră certitudine) pentru a ști ceva despre orice altceva. Descartes este cunoscut ca părintele filozofiei moderne și părintele unuia dintre cele mai influente curente filozofice din istorie: raționalismul.