Timpul din perspectivă filozofică

De-a lungul istoriei, natura timpului a fost una dintre marile enigme ale umanității. De aceea, din Grecia antică și până în zilele noastre, ni s-au oferit reflecții și teorii interesante asupra acestui fenomen. În continuare, vom expune părerea unor filozofi despre timpul din perspectivă filozofică. Nu ratați acest articol interesant!

Timpul din perspectivă filozofică: filosofii greci

În Grecia antică, Platon și Aristotel erau doi dintre marii filozofi care au îndrăznit să reflecteze asupra timpului. Să vedem poziția fiecăruia.

Perspectiva filosofică a lui Platon asupra timpului

Platon este unul dintre primii filozofi care au reflectat asupra realității timpului și a afirmat că acesta este o imagine în mișcare a eternității. Dar ce a vrut să spună?

Să ne amintim că, pentru Platon, realitatea este alcătuită din două lumi: una sensibilă (lumea fizică) și cealaltă inteligibilă (lumea ideilor). Prima este tot ceea ce putem experimenta prin simțuri și se caracterizează prin multiplicitate, prin aparență pură și continuă schimbare.

Lumea ideilor este incoruptibilă și imuabilă. Acolo locuiesc idei universale și necesare, care sunt esența a tot ceea ce există. În acest fel, obiectele și corpurile lumii fizice sunt o simplă reflectare imperfectă (sau umbră) a acestei alte lumi.

Când Platon spune că timpul este o imagine, înseamnă că este o imitație a eternității imobile a lumii ideilor. Prin urmare, adevărata natură a lucrurilor este să rămână eternitatea. Umbra acestei imobilități este timpul.

Prin urmare, Platon declară că transformarea, mișcarea și devenirea sunt dovada contemplării timpului, care nu este o idee, ci imaginea unei idei: eternitatea.

Recomandăm: 8 întrebări filozofice la care să te gândești

Perspectiva aristotelică

La rândul său, Aristotel susține că timpul nu este o mișcare, dar afirmă că nu există timp fără mișcare. În acest fel, el presupune că timpul este măsura mișcării în funcție de înainte și după.

Înainte și după sunt puncte care determină o magnitudine spațială. Ele sunt originea și sfârșitul unei mișcări și acum-urile care cuantifică un timp. Acestea fiind spuse, conform perspectivei aristotelice, timpul este cuantificabil, dar nu este cuantificatorul.

Timpul în filosofia medievală

Printre gânditorii care s-au dedicat reflectării timpului în filosofia medievală, se remarcă Sfântul Augustin din Hipona și Sfântul Toma de Aquino.

Pentru Sfântul Augustin, timpul își are originea în sufletul omului. Prezentul, trecutul și viitorul sunt identificate cu memoria, atenția și așteptarea.

Cu alte cuvinte, potrivit celebrului teolog și filosof al secolului al IV-lea, trecutul este ceea ce ne aducem aminte, prezentul este ceea ce ne captează atenție, iar viitorul este ceea ce așteptăm. Sunt entități care nu au o realitate proprie sau exterioară (cum a susținut Aristotel), ci sunt o prelungire a sufletului uman.

Dacă nu mă întreabă nimeni, știu; dar dacă vreau sa-i explic celui care mă întreabă, nu știu. Ceea ce spun fără ezitare este că știu că, dacă nu s-ar întâmpla nimic, nu ar mai exista timp trecut; iar dacă nu s-ar întâmpla nimic, nu ar exista timp viitor; iar dacă nimic nu ar exista, nu ar exista timp prezent.

În schimb, Sfântul Toma d’Aquino (în secolul al XIII-lea) preia perspectiva aristotelică şi susţine că timpul este mişcare înainte şi după, reluând vechea idee că timpul este ceva exterior ființei umane.

Timpul din perspectiva filozofică modernă și contemporană

În modernitate, găsim noțiunea de timp a lui Isaac Newton. În acest caz, marele fizician englez descrie în Principia existența a două timpuri diferite: unul absolut și celălalt relativ.

Potrivit lui Newton, prima perspectivă este adevărată și matematică prin însăși natura sa. Curge fără legătură cu nimic extern și se numește durată. În schimb, al doilea termen se referă la o măsură sensibilă și externă a duratei, realizată prin mișcare.

În ciuda acestor reflecții, câteva secole mai târziu, filosoful Immanuel Kant readuce naturii umane originea timpului, dar nu din punct de vedere al experienței individului (cum o face Sfântul Augustin), ci ca constituire a ființei umane universale și a modului său de a cunoaște realitatea.

Pentru acest gânditor, timpul este o intuiție înnăscută care face parte din structura subiectului cunoscător. Asta îi permite să ordoneze fenomenele lumii după succesiune și simultaneitate.

Ulterior, au existat filozofi precum Henri Bergson (Premiul Nobel pentru Literatură în 1927) și Martín Heidegger (autorul lucrării Being and Time) care au abordat acest lucru într-un mod diferit de poziţiile newtoniene şi kantiene.

Bergson se referă la timp dintr-o perspectivă experiențială, bazată pe unitatea organică, timpul vital, ritmurile proceselor organice și ceasurile interne ale organismului. Heidegger face o distincție între timpul propriu, înțeles ca o funcție constitutivă existențială a ființei umane, și timpul lumii, ca măsură.

Citește și: Care sunt diferențele dintre filozofie și psihologie?

Este timpul o iluzie a ființei umane?

Abordarea timpului în filozofie a variat de-a lungul istoriei. Încă nu există o singură teorie, în ciuda progreselor științifice. Totuși, ceea ce este în vogă este să concepem timpul ca pe o iluzie umană.

Percepția timpului pare a fi un produs al psihologiei sau structurii noastre perceptive. De fapt, pentru mecanica relativistă, timpul nu este ceva absolut, ci poate varia în funcție de observator, de sistemul de referință folosit și de punctul în care se află observatorul.