Diagnostic și tratamente pentru efuziunea pericardică

Principalul mijloc de diagnosticare a efuziunii pericardice este ecocardiografia. În acest articol, îți vom spune tot ce trebuie să știi despre aceeastă afecțiune.

Efuziunea pericardică este o afecțiune care implică acumularea de lichide în jurul inimii. Deseori, acest simptom este provocat de o afecțiune specifică. În alte situații, cauzele sunt mai dificil de stabilit. Uneori este imposibilă identificarea unei cauze concrete. De fapt, simptomul poate deveni cronic fără a cauza probleme grave. Cu toate acestea, este foarte important să primești un diagnostic corect și să urmezi tratamente pentru efuziunea pericardică.

De obicei, tratamentul se concentrează pe rezolvarea problemei care provoacă efuziunea pericardică și gestionarea simptomelor acesteia. Însă, dacă nu se cunoaște cauza apariției acestei probleme, abordarea clinică este aceeași ca în cazul pericarditei.

Ce este efuziunea pericardică?

Efuziunea pericardică este o acumulare anormală de lichide în cavitatea pericardică. Pericardul este format din două straturi: un strat seros și un strat fibros. Spațiul dintre aceste două straturi este cavitatea pericardică. În mod normal, aceasta conține până la 50 ml de lichid seros. Atunci când există un proces inflamator sau infecțios, crește producția de lichide și apare efuziunea pericardică.

De asemenea, boala se poate manifesta din cauza scăderii reabsorbției lichidelor în organism. În general, acest lucru apare din cauza presiunii venoase sistemice crescute. Creșterea presiunii apare, de obicei, din cauza insuficienței cardiace congestive sau hipertensiunii pulmonare.

Diagnosticul efuziunii pericardice

Tabloul clinic al efuziunii pericardice depinde de viteza cu care lichidul se acumulează. Simptomele tipice sunt scurtarea respirației și durerea toracică. Greața, disfagia, răgușeala și sughițul sunt, de asemenea, alte simptome comune.

În cazul în care medicul specialist suspectează prezența efuziunii pericardice, acesta poate solicita unul sau mai multe dintre următoarele teste:

• Ecocardiografia. Permite medicului să detecteze amploarea efuziunii și să evalueze funcția cardiacă.
• Electrocardiograma. Acest test poate detecta prezența blocajelor.
• Radiografia pieptului. Aceasta permite specialiștilor să stabilească amploarea efuziunii pericardice.

Cel mai utilizat test de diagnosticare este ecocardiografia. Cu toate acestea, tomografia computerizată (CT) și rezonanța magnetică (RMN) oferă un câmp vizual mai larg. Însă, din cauza costurilor, medicii nu apelează foarte des la aceste metode.

Evaluarea ecocardiografică permite determinarea a cinci variabile cheie: dimensiunea, durata, distribuția, compoziția și efectele hemodinamice. Acestea sunt folosite pentru a stabili cauza efuziunii pericardice și pentru a decide cursul adecvat al tratamentului.

Tratamente pentru efuziunea pericardică

În general, tratamentul pentru efuziunea pericardică depinde de mai mulți factori. Aceștia includ cantitatea de lichide acumulate, prezența tamponadei cardiace și cauza apariției problemei. În general, problema dispare imediat dup tratarea cauzei.

Primul pas în gestionarea efuziunii pericardice este evaluarea dimensiunii sale. De asemenea, medicii trebuie să stabilească semnificația hemodinamică și eventualele boli asociate. În aproximativ 60% din cazuri, există o afecțiune de bază. Dacă nu există nicio tamponadă și niciun risc considerabil pentru sănătatea generală a pacientului, majoritatea medicilor recomandă repausul la pat și tratamentul antiinflamator. De obicei, specialiștii prescriu colchicină și corticosteroizi.

În cazul în care există riscul apariției tamponadei sau riscul ca problema să progreseze, medicii trebuie să efectueze o pericardiocenteză. Atunci când nu este posibilă efectuarea acestei proceduri sau aceasta nu are succes, drenajul chirurgical deschis este următorul pas. Acesta ar trebui să includă o biopsie și crearea unei ferestre pericardice.

Monitorizare și prognostic

În general, efuziunea pericardică idiopatică și pericardita au un prognostic bun. Riscul de apariție a complicațiilor este foarte mic. Cazurile de efuziune pericardică idiopatică cronică au o probabilitate cuprinsă între 30% și 35% de a evolua în tamponadă cardiacă. Prognosticul depinde în primul rând de cauza apariției efuziunii pericardice și de mărimea acesteia. În aproximativ o treime din totalul cazurilor, efuziunile mai mari de 10 mm se agravează și evoluează spre tamponadă.

Specialiștii recomandă ca efuziunile pericardice idiopatice moderate să fie monitorizate printr-o ecocardiografie la fiecare șase luni. Dacă problema este mai gravă, pacientul trebuie monitorizat la fiecare trei luni. În cazul efuziunilor non-idiopatice, monitorizarea va depinde de boala care a cauzat efuziunea pericardică.