Ce este estetica în filozofie și ce studiază ea?

Ce este estetica în filozofie și ce studiază ea? Estetica este ramura filozofiei care studiază natura și percepția frumuseții. Este strâns legat de artă.

Această disciplină întreabă ce este frumos și studiază experiențele estetice și judecățile care apar atunci când percepem un obiect. Poate fi vorba despre natură, alți oameni sau o lucrare creată de om. Ne permite să clasificăm ceva ca fiind atractiv, urât, sublim, elegant, etc.

Cu alte cuvinte, unul dintre scopurile principale ale esteticii este studiul experiențelor și judecăților apărute în viața de zi cu zi atunci când percepem lumea. Estetica în filozofie ne spune de ce unele obiecte sunt atractive pentru noi, iar altele nu.

De asemenea, ceea ce poate fi plăcut din punct de vedere estetic pentru o persoană poate să nu fie plăcut pentru o altă persoană. Dacă facem o călătorie prin istorie, vom vedea că mișcările artistice au răspuns unui ideal de frumusețe tipic timpului lor. Prin urmare, subiectivitatea și relativitatea a ceea ce este considerat frumos din punct de vedere estetic este unul dintre marile subiecte ale acestei discipline.

Citiți și: Anaxagoras: contribuții și 15 fraze celebre

Estetica în filozofie: istoria esteticii ca disciplină

Estetica ca disciplină de studiu a apărut în secolul al XVIII-lea. Filozoful german Alexander Gottlieb Baumgarten a inventat termenul în lucrarea sa Reflecții filozofice asupra poeziei (1735). El spune că estetica este știința sensibilului, precum și a relațiilor care există între artă și frumos.

Filozofii care l-au precedat pe Baumgarten s-au dedicat și ei acestui subiect. Termenul estetic provine din cuvântul grecesc aisthesis, care înseamnă „sensibilitate” sau „senzație”.

Grecia antică

În Grecia Antică, Platon a teoretizat frumusețea și arta în lucrări precum Banchetul și Republica. Acolo a afirmat că frumusețea este o idee eternă, intangibilă și imuabilă, care poate fi înțeleasă doar în suflet și care se reflectă în capacitatea ființei umane de a crea obiecte.

Aristotel a procedat la fel în lucrări precum Artă poetică sau Retorică și politică. A lăsat deoparte idealismul platonician pentru a se concentra pe o abordare materială. În felul acesta, a afirmat că ceea ce este considerat frumos trebuie să aibă o compoziție simetrică și ordonată.

Evul mediu

În Evul Mediu, estetica era legată de arta religioasă, așa că funcția ei se limita la expunerea revelațiilor creștine. Filozofi precum Sfântul Augustin din Hipona și Sfântul Toma d’Aquino au reflectat asupra frumuseții.

De exemplu, pentru Sfântul Augustin, frumusețea era compusă din armonia elementelor care fac din frumusețea fizică ceva divin. Pentru Sfântul Toma, obiectul este expus prin formă (esență), iar subiectul îi poate percepe frumusețea prin sensibilitate.

Epoca modernă

După ce Baumgarten a creat în mod oficial disciplina, a apărut o varietate de filozofi care a abordat acest subiect. Unul dintre cei mai cunoscuți este Immanuel Kant, care s-a concentrat pe subiectivitatea sentimentelor despre ceea ce este considerat frumos.

Kant considera că frumusețea nu este măsurabilă deoarece derivă dintr-un sentiment. Prin urmare, este încărcată de subiectivitate. De aceea, a propus termenul de estetică transcendentală.

Cu alte cuvinte, pentru Kant, sensibilitatea este condiționată de o serie de experiențe anterioare care ne ajută să determinăm estetica și frumusețea obiectelor.

Epoca contemporană

În sfârșit, în epoca contemporană au apărut diverse moduri de interpretare a sensului esteticii. De fapt, a apărut ceea ce este cunoscut sub numele de anti-estetică, adică respingerea esteticii consacrate, modă sau imagine personală.

În acest caz, arta contemporană presupune că ceea ce este cu adevărat important nu este ceea ce simte autorul, ci modul în care se simte destinatarul operei sale. Nu caută doar frumusețea senină sau pitorească, ci și neplăcerile sau melancolia, pentru a provoca anxietate sau alte senzații intense spectatorilor.

Citiți și: Ce este ontologia: caracteristici și reprezentanți

Ideea de frumusețe de-a lungul istoriei

Concepția despre frumos se schimbă de la o epocă la alta. Ceea ce considerăm astăzi atractiv sau frumos nu a fost așa în alte vremuri și poate să nu mai fie așa în câteva decenii.

Acum, pentru a înțelege cum s-a schimbat concepția despre frumos, iată o idee generală a schimbării acestei noțiuni:

• Estetica în filozofia clasică. În Grecia Antică și Imperiul Roman, frumosul, binele și adevăratul corespundeau unui singur lucru, iar natura lui era legată de măsură, armonie, dreptate și adaptare la idealul vremii.
• Estetica medievală. În Evul Mediu, conceptul de frumos avea de-a face cu valorile creștine fundamentale: credința în Dumnezeu, jertfa, pasiunea și puritatea. Prin urmare, frumusețea morală avea o greutate mai mare decât aparența.
• Estetica modernă. Renașterea a rupt schema creștină și a justificat reflecțiile clasice în cadrul ideilor umanismului și iluminismului. În acest sens, ideea de frumusețe a fost atribuită planificatului, structuratului, simetricului și armonicului.
• Estetica contemporană. În acest moment, ideea de frumusețe este legată de arta abstractă, frumusețea conceptuală și frumusețea sensului lucrurilor, mai degrabă decât conformarea unui canon care distinge între estetic și banal. Chiar și oribilul, cotidianul și neînțelesul au fost considerate modele ale frumosului.

Gânduri finale

Estetica este o disciplină a filozofiei care se adresează naturii frumosului și elementelor care intervin în sensibilitatea noastră, astfel încât să putem cataloga ceva drept frumos, urât, atractiv, neplăcut, etc.

Prin urmare, puneți la îndoială ce este frumusețea și gândiți-vă dacă această calitate există în mod obiectiv sau este o senzație complet subiectivă.